Templul grec era considerat sanctuar al zeilor, aşadar nu era conceput ca un locaş al credincioşilor. Ceremonia religioasă se dosfăşura în aer liber, în faţa şi în jurul templului co adăpostea zeii. Este interesant faptul că grecii antici stabileau similitudini între oameni şi zei în ceea ce priveşte înfăţişarea, acţiunile şi sentimentele, găsindu-i totuşi pe aceştia din urmă nemuritori şi supranaturali de puternici.

Măiestria constructorilor Greciei Antice a fost îndreptată spre tratarea exterioară a acestor odificii .

Templul era amplasat pe o înălţime în cadru unei incinte sacre a oraşului-cetate sau în Interiorul ansamblului marilor sanctuare. în oxterior, templul avea un portic continuu de coloane, la unele temple acesta era dublu. Coloanele erau amplasate pe o bază în trepte în oxteriorul şi totodată, în jurul templului, dând Impresia de accesibilitate, suprimând senzaţia npăsătoare, de mister, a zidurilor pline (asemănător templelor egiptene).

Structura de rezistenţă a templului este preluată de la construcţiile arhaice din lemn, fiind compusă din grindă şi coloană de piatră. Distanţa între coloane era dictată de lungimea blocurilor de piatră de la grinzi. Peste coloane se aşează antablamentul care este alcătuit din trei părţi: partea inferioară (arhitrava), ce constituie elementul de rezistenţă; partea de mijloc (friza), care poate fi împodobită cu reliefuri; la partea superioară se găsea cornişa, mult ieşită în afară, protejând antablamentul de intemperii. Distanţa între coloanele templului este dictată de rezistenţa la întindere din încovoiere a grinzilor din piatră (arhitrava) ce reazemă pe aceste coloane.

Sisteme de execuţie. Materialul de construcţie care va aduce consacrarea constructorilor Greciei Antice este piatra. Pentru pereţi se folosea piatră fără mortar, legătura făcându-se cu agrafe de metal sau lemn grudonat. Pentru uşurinţa transportului şi a manevrării, coloanele erau construite din tamburi, îmbinaţi cu piese de lemn sau metal (fig. 5.4).

in vederea facilitării ridicării tamburilor, se lăsau cepuri sau şanţuri cioplite, prin care se treceau frânghii.

Coloanele se realizau cu o uşoară înclinare spre interior, deplasând astfel centrul de greutate, fapt ce determină o stabilitate la răsturnare în cazul cutremurelor. Această înclinare se realizează prin tăiere oblică a primului şi ultimului tambur. Feţele de contact ale tamburilor se prelucrau numai pe conturul exterior, urmărindu-se o rezemare mai bună; la mijloc, prelucrarea era grosieră, pentru a asigura rezistenţa la alunecare (prin frecare).

Planşeele se construiau din lemn şi mai târziu din piatră. Acoperişul este alcătuit dintr-o şarpantă de lemn, pe asteriala căreia se aşezau ţigle ceramice sau de piatră (marmură).

Ordinul în Grecia Antică. Termenul “ordin” este cel mai des întâlnit la Platon, fiind sinonim cu “armonios” . Trebuie subliniat faptul că atenţia constructorilor greci a fost îndreptată în special asupra aspectului exterior al templelor. Ei transformau coloanele în sublime capodopere sculpturale, acoperind grinzile, cornişele, pereţii cu basoreliefuri liniare şi figurative.

Ordinul se compunea din antablament, coloană şi baza construcţiei. Această totalitate de profiluri şi detalii sculpturale, ce pornesc de la structura de rezistenţă stâlp-grindă, sunt coordonate într-un întreg proporţional şi armonios.

Atributele ordinului doric sunt simplitatea, severitatea degajând o expresie estetică de forţă şi bărbăţie.

Provenienţa orientală a ordinului ionic se evidenţiează prin abundenţa ornamentelor şi se caracterizează prin eleganţă, graţie şi supleţe. Ordinul corintic este derivat din ordinul ionic deosebindu-se de acesta prin aspectul capitelului, care are formă de coş tronconic, îmbrăcat în foi de acant, de unde ies volute prelungite. Cariatidele, sunt o variantă a ordinului grecesc, ele înlocuiesc fusul coloanei reprezentând figuri feminine aşezate vertical (fig.5.5). Platforma pe care se ridică ordinul era limitată de gradene, a căror înălţime nu corespundea pasului uman, ce era calculată din raţiuni estetice în funcţie de înălţimea edificiului. La ordinul ionic se interpune între coloane şi gradene, un element nou – alcătuit din discuri suprapuse, cu rol de repartizare a sarcinilor ce provin de la coloana zveltă. Coloanele au caneluri cu secţiuni în arc de cerc teşit. Coloana dorică este robustă comparativ cu zvelteţea coloanei ionice.

Capitelul este elementul de trecere între stâlp şi grindă. Transmiterea sarcinii de la grindă se face prin intermediul capitelului în cazul ordinului doric compus din două plăci, una pătrată şi cealaltă rotundă. Capitelul ionic este alcătuit dintr-o placă pătrată subţire, decorată cu frunze şi una circulară ornamentată cu ove; între acestea se află o placă cu volute de forma unei spirale, terminându-se cu un ochi circular.

Arhitrava dorică, grinda de rezistenţă a antablamentului era lipsită de decoraţii. Friza, partea de mijloc a antablamentului, era alcătuită din plăcuţe cu şănţuleţe verticale ce imitau canelurile (trigrife) şi plăcuţe ornamentate cu sculpturi (metope).

Constructorii greci au fost cei dintâi care au folosit o cornişă a cărei streaşină a frânt efectiv “lama” apei provenite din precipitaţii îndepărtând-o de pereţii faţadei. Frontoanele ceîncununează ordinul au aceeaşi pantă ca şi cea a acoperişului. Sunt decorate cu sculpturi ce se înscriu în timpanul dreptunghiular.

Scara umană. Grecii antici, pentru care zeii luau înfăţişarea oamenilor cu acţiunile, reacţiile şi sentimentele lor au creat o arhitectură fondată pe scară umană. Proporţionalitatea clădirilor era legată de dimensiunile reale ale omului. Edificiile de dimensiuni monumentale (temple) având la bază scara umană creează o impresie tonică, de exaltare şi eroism, fără nimic apăsător şi copleşitor.

Modularea. Constructorii Greciei Antice au raportat toate dimensiunile edificiilor la o măsură de bază denumită modul (fig.4.5). Ca modul principal pentru calcularea dimensiunilor templului doric, grecii foloseau lăţimea triglifei (plăcuţă cu şănţuleţe verticale din componeţa antablamentului), iar la templul ionic modulul era diametrul inferior al coloanei. Modulul este întotdeauna în raport simplu cu dimensiunile tuturor elementelor templului. Proporţiile şi formele edificiilor greceşti, uimitor de simple şi măreţe, izvorau din folosirea modulului ca mijloc artistic de compoziţie. înafară de rolul său estetic, modulul avea şi un rol tehnic bine definit şi anume: dimensiunile elementelor de construcţie din piatră se stabileau din timp, în funcţie de modulul de bază, ca să poată fi tăiate şi prelucrate la cariere, iar pe şantierul templului erau montate şi finisate. Constructorii Greciei Antice nu aplicau sistemul modular prin calcularea mecanică a tuturor dimensiunilor, ci stabileau raporturile (între înălţimea coloanei şi diametrul, între intervalele coloanelor sau între înălţimea şi lungimea arhitravei) în funcţie de imaginea considerată ideală şi efectul de armonie.

Corecţii optice. Arhitecţii nu se limitau la determinarea matematică a imaginii edificiilor, ci le aduceau corecţii optice. Ei curbau suprafeţele plane şi liniile orizontale, pentru a nu părea concave în partea de mijloc, intensificând astfel enzaţia de elasticitate şi forţă. Coloanele marginale erau îngroşate (cu 5cm) şi înclinate (astfel, intercolonada de la colţuri se micşora), pentru ca lumina să nu le reducă aparent şi să nu lase impresia de îndepărtare în evantai (din cauza efectului de perspectivă).

Teatrul

în Grecia Antică, teatrul ocupa un loc important, lucru evident şi în capacitatea lui enormă (44000 locuri) raportat la numărul cetăţenilor liber a Atenei – 90000 Această construcţie de dimensiuni mari era conceput în aer liber cu gradenele aşezate circular, pe panta naturală a colinelor, ceea ce reprezintă o soluţie economică, privită comporativ cu cea a teatrelor cu infrastructură. Constructoriii au asigurat o bună vizibilitate spre platforma circulară (orchestră) unde se desfăşura spectacolul cât şi spre pavilion (scenă) care servea drept fundal pentru acţiunea dramatică şi costumarea actorilor, dezvoltându-se ulterior într-un organism complex.

In teatrul grecesc guverna o acustică excelentă savant asigurată prin reflectoare: platforma gradenelor şi peretele pavilionului. Pentru exemplificare zgomotul căderii unei monezi pe platforma teatrului se aude în ultimul rând al gradenelor.

[View with PicLens]

Sursa : Ingineria Cladirilor – Editura Junimea